Nu vrem si chiar de-am vrea n-am sti ce sa-i raspundem mamei Marei – vorbele ele ne coplesesc. Atat doar: va multumim pentru multumiri., ne bucura nespus bucuria dvs. Sarbatori Fericite sa aveti, stimata doamna, alaturi de Mara, copilul cu o inima mare si o mie de zambete.

… a avut acel lucru, mare lucru, pentru ca timp de 8 ani de zile a fost mereu cu garda ridicata.

Timp de 8 ani de zile familia noastra a trait in casa cu un dusman mut, noi nu stiam niciodata ce i se poate intampla, dar ne-am informat. Am zis ca cel mai simplu ca sa acceptam situatia asta e sa ne informam si am avut noroc ca am dat peste oameni aici la Iasi care chiar stiau despre ce e vorba.

Vorbesc despre cardiologi, care ne-au spus sa luam totul pas cu pas, o lasam pe Mara sa se dezvolte pas cu pas si asa am facut! Si ea, micuta noastra, ne-a rasplatit cu foarte mare entuziasm, a avut o pofta de viata cum nu se poate, niciodata nu am stiut ca e bolnava, atata energie, atata puterea a avut ea, ea incarcandu-ne pe noi parintii.

Tot timpul am fost constienti ca Mara si inima ei trebuie ajutata, inima Marei are nevoie de ajutor. Fiind conectati mereu la realitatea aceasta am incercat sa facem ce e mai bine pentru ea, stiam ca la un moment dat va trebui sa facem o interventie pe cord, lucru destul de inspaimantator asa la prima vedere, numai parinte sa nu fii in situatia asta.

Dar am luat totul pas cu pas, va spuneam, si s-a ivit ocazia. Ocazia s-a numit acest proiect, 100 de inimi pentru 100 de copii, despre care am aflat tot de la cardiologii nostri, de la prieteni, dar si de pe canalele media. Foarte important ca a fost expus. Sunt convinsa ca foarte multi parinti au fost usurati de povara asta, ca se poate, ca ai lor copii au o sansa, mare lucru, mare lucru…

In momentul in care am fost acceptati, povara noastra ca parinti a fost impartita. Nu stiu cu cine, a fost impartita, a fost ridicata, luata de pe noi, cumva. Si am venit la spital si cand am venit la spital aveam sentimente absolut contradictorii, nu stiam  unde venim, nu stiam ce i se poate intampla, dar niste oameni foarte surazatori, surprinzator pentru mine (veneam cu idei preconcepute, recunosc), mi-au aratat ca se poate si altfel, mi-au comunicat ce e de facut, cum se procedeaza in situatia asta, fiecare pas al interventiei mi-a fost explicat clar, concis, astfel incat n-am mai avut nicio retinere.

Eram libera, mi-am adus copilul intr-un loc in care stiam ca e pe maini bune, atat. Eram la locul potrivit. Misiunea echipei e foarte dificila avand in vedere ca se lucreaza cu niste copii, ori copii si munca cu acestia este foarte dificila, eu am doi acasa si recunosc ca uneori ma simt coplesita, daramite, cu atatia cu atatia copii si atatea probleme, si cu atatea, o diversitate de necazuri, in spatele lor fiind atatia parinti, fiecare cu bucuriile si necazurile lor.

Ce am vazut la spital? Am vazut daruire, am vazut eficienta, am vazut responsabilitate, am vazut ingaduinta si cel mai mult incredere. Incredere in ei ca pot si incredere in noi ca putem.

Dupa operatie totul a fost mai simplu, am rasuflat si eu usurata, a rasuflat si medical care a facut operatia usurat. Mi-a spus ca: acum aveti un copil sanatos. A fost singurul mesaj care a contat in ziua acea, ca e un copil sanatos, faptul ca am primit si o imbratisare de la medicul care a facut lucrul acesta pentru ca a vazut ca sunt dincolo de orice limita, a contat atat de mult.

A fost … a fost un moment, un moment, atat! Nu pot sa il calific pentru ca nu exista cuvinte pentru asta. Stiu ca misiunea lor, a celor de acolo, de la spital este grea, dar exista un spirit de echipa pe care l-am simtit si care stiu ca va fi in continuare o permanenta acolo. E foarte important lucrul acesta si mi-as dori din tot sufletul sa nu devina o rutina, sa se inteleaga ca noi suntem oameni.

Asta am simtit, am simtit ca sunt om, am simtit ca fiica mea e tratata ca un om, am simtit ca putem iesi din aceasta aventura netraumatizati, foarte… am intrat cu indoiala, dar am iesit mai curajosi si marturisesc ca mai mult decat recunostita si apreciere nu pot exprima in acest moment. Este doar o bucurie imensa pe care sper cumva sa o pot darui celor care ne-au ajutat, implicit dumneavoastra, implicit celor de la spital. Nu stiu ce sa fac, pur si simplu nu stiu ce sa fac sa dau inapoi din ce am primit. Sper doar ca gandul meu bun si rugaciunile noastre  vor ajunge acolo unde trebuie, iar ei sa primeasca putere pentru a duce mai departe misiunea lor care este extrem de dificila.

Va multumesc!

Fetita Mara si mamica ei, Daniela, au tinut sa ne lase mai mult decat un testimonial – ne-au lasat o amintere.

Va multumim si noi, echipa proiectului "Inimi pentru copii", pentru cuvintele frumoase si pentru desen si va dorim sanatate si tot binele din lume!

"I'm happy! Thank you very much!" (Mara)

 "Cuvintele sunt prea mici si prea putine pentru a exprima tot ceea ce simt. Aprecieri si multumiri echipei!!!" (Daniela)

Publicăm mai jos scrisoarea doamnei Mariana A., mama lui Andrei, un copil diagnosticat cu sindromul Wolff-Parkinson-White (WPW) la vârsta de 14 ani. Astăzi, Andrei este un copil vindecat, cu o viaţă normală şi un viitor în faţă.

Noi, echipa proiectului “100 de inimi pentru 100 de copii” îi mulţumim doamnei Mariana pentru cuvintele frumoase, iar lui Andrei îi urăm o viaţă lungă, frumoasă şi plină, aşa cum fiecare copil o merită!

Numele meu este Mariana A.. În luna octombrie 2014 am primit cred că cea mai neagră veste: fiul meu, Andrei A., acum în vârstă de 14 ani, a fost diagnosticat cu sindromul WPW.

Am umblat şi am tot căutat un medic care să-mi salveze şi mie copilul. Am ajuns în nenumărate rânduri la urgenţă la Constanţa, că de acolo şi suntem. Nu ne dădea nimeni nici cea mai mică şansă la noi în ţară.

Am fost internaţi şi la Bucureşti, la Spitalul Militar, dar tot fără succes.

Fiind cameristă în staţiunea Mamaia am vorbit cu tot felul de turişti veniţi la mare şi o doamnă a fost foarte afectată de povestea noastră şi a intrat pe Facebook şi a găsit un program “Inimi pentru copii”. M-a sunat chiar la o oră foarte târzie să mă anunţe.

A doua zi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să sun acolo, unde mi-a răspuns o doamnă foarte drăguţă şi aşa am ţinut legătura aproape o săptămână după care am fost anunţaţi să ne pregătim pentru internare şi chiar operaţie.

Am vorbit telefonic cu si cu doamna doctor Grecu Mihaela care ne-a asigurat că operaţia va fi făcută la ei la Iaşi, fără nici un fel de probleme. Şi aşa a şi fost.

Nu mare mi-a fost mirarea când am ajuns la Iaşi să dau peste o echipă medical foarte bună care ştie să încurajeze şi să sprijine foarte bine pacienţii. Am fost trataţi foarte bine. Operaţia a fost o reuşită până acum.

Copilul meu era deja un copil fără copilărie, nu avea voie să facă mare lucru. Acum i-a revenit copilăria datorită acestui proiect.

Vreau pe această cale să le mulţumesc din suflet şi am să ma rog şi pentru sănătatea lor.

Mulţumiri echipei “Inimi pentru copii”!  

(În afara unor corecturi gramaticale şi de ortografie, textul reproduce integral scrisoarea pe care ne-a trimis-o doamna Mariana A. după operaţia reuşită a fiului său.)